Avea peste saizeci de ani cand l-am cunoscut. Scund ,uscativ, fata arsa de soare, usor aspect meridional, la origine regatean, mereu proaspat ras si parul incaruntit.
Cu o pipa vesnic in coltul gurii. Pipa era elementul de decor de care nu despartea decat pe terenul de tenis.”Mosul” Nicoleanu era antrenor de tenis.Antrena copiii pe terenul din parcul Spitalului Marzescu.Altfel pensionar. Acolo ne-am si intalnit.Eram cu Antoine,incercam sa jucam tenis sau sa deprindem tenisul mai mult ca miscare decat ca performanta. Nu mai aveam varsta. Era epoca de glorie a lui Tiriac si Nastase. Ne-am apropiat fara a avea cine stie ce interese,era doar poate o afinitate venita din lumea educata din care si noi si el facea parte si, pentru noi pana la sfarsit a ramas”mosul”. Erau peste patruzeci de ani intre noi si-l apelam asa din si cu respect. N-am invatat nimic de la el, poate el sa fi prins cate ceva din zbaterile noastre ideologo-culturale. La inceput a fost un decor, mai tarziu am ajuns sa tinem la el si sa-i intelegem zbuciumata viata.
De la terenul de tenis am ajuns la braseria de la Aro,salonul „rosu”, loc de intalnire a celor ce ieseau in targ sa se vada sau sa fie vazuti. Acolo in salonul „rosu” Nicoleanu avea o masa intr-un colt al salii. Totdeauna cu fata spre usa de intrare sa vada tot ce intra si misca prin local. Ajungeam si de multe ori trebuia sa ne aducem scaune. Locurile erau ocupate de niste fete tinere si frumoase, machiate si rimelate violent. Majoritatea erau blonde. Ulterior sau de la un timp am aflat ca sunt rusoaice si balerine la barul de noate a hotelului.
Cand ajungeam noi, fetele plecau. Se foloseau de batranul nostru cunoscut pentru a intra in atmosfera localului sau sa isi astepte vreun client in bani care sa le plateasca mancarea si bautura. Cand era in bani”mosul” era deosebit de galant si facea cinste fetelor cu un dubonnet sau martini. Fetele nu-l uitau si alte ori plateau ele. Pana la urma si ele si el erau niste oameni foarte singuri.
Am avut multe zile si luni cand ne regaseam la aceiasi masa cu batranul Nicoleanu. Cand aveam bani il cinsteam de la mancare la bere,bautura lui preferata. Cand la randul lui era in bani ne facea cinste. Cu timpul intre noi s-a nascut o camaraderie ciudata. Vorbeam desigur destule cu Antoine si lui Nicoleanu ii placea sa ne asculte. Intra in vorba rareori. Mai mult ne asculta. Ne considera niste baieti scoliti si cititi. La randul noastru in inepuizabila inconstienta a tineretii credeam ca suntem mai altfel,mai ciudati,mai de bagat in seama aparand aproape seara de seara la aceasi masa cu batranul antrenor.
De multe ori se lauda cu multe cunostinte si intamplari si noi il param spunandu-i ca nu-l credem. Fuma pipa cum am spus, tutun de cea mai buna calitate pe care il obtinea prin amabilitatea unor cunoscuti care il cumparau de la shop-ul bine aprovizionat al hotelului. Se lauda ca este buna prieten cu Tiriac. Nu l-am crezut. Intr-o seara ne spune ca Tiriac vine la Aro.S-a dus sa-l intampine. Am iesit si noi din local stand mai in umbra copertinei de la intrarea in hotel. Era iarna, atmosfera cetoasa si pe jos gheata. Tiriac soseste si trage masina chiar la marginea trotuarului. Iese din masina, Nicoleanu se repede sa-l intampine si aluneca ajungand la picioarele lui Tiriac sub forma unui ghemotoc. Tiriac- si atunci un barbat solid atarnat de celebra lui mustata pe oala- se apleaca, il ridica cu o mana pe Nicoleanu si il repune in pozitie verticala. Nu auzeam ce vorbesc. Il ia apoi dupa umeri si intra in holul mare. Noi ne-am reintors in local. Dupa o vreme Nicoleanu apare triumfator printre draperiile rosu putred ale intrarii in braserie cu bratele incarcate de pachete de tutun de pipa. Aveam dovada, l-am crezut, era cel putin cunoscut cu marele Tiriac. Faza s-a mai repetat in timp. De cate ori aparea la Brasov si la Aro, Tiriac cumpara pentru mai vechiul sau coleg de arena pachete de tutun de cea mai buna calitate.
Eram(dodata,dar parca numai odata?!) in pana de bani si noi si Nicoleanu. „Mosul” si-a invartit ochii de zeci de ori roata prin local doar, doar gaseste un cunoscut de la care sa imprumute niste bani, dar fara succes. La un moment dat dispare. Peste vreun sfert de ora apare la masa, se aseaza calm si cheama chelnerul cu un gest de nabab. Comanda de mancare pentru toti trei. Lui bere, noua amestecurile lesinate de vermuturi la moda pe care le beam atunci.Ne-am uitat perplecsi si l-am intrebat ce face, de unde bani….? Ne-a facut un semn discret ca totul este in ordine, sa continuam….
Mult mai tarziu am aflat misterul. La toaleta imensa( cat un salon de azi) a restaurantului, aflata la subsol, era o doamna ce asigura curatenia si ordinea. Avea si un loc intr-o mica camaruta cu geam ce dadea chiar in holul de intrare a „lacasului”. Punct din care vedea tot ce intra si iese. In timp, vazandu-l seara de seara, mereu flegmatic,mereu distrat, mereu cu pipa in coltul gurii, femeia crede ca are de-a face cu un medic. Cine altcineva decat un medic, imbracat elegant si curat, care fumeaza pipa poate sa-si permita sa vina seara de seara la Aro? Si-l saluta de la intrare ceremonios cu apelativul domnul doctor. Nicoleanu, de fiecare data, surade distins si raspunde la salut. Azi asa, maine la fel si de la un timp femeia isi ia inima in dinti si-l opreste.”Domnul doctor am o rugaminte, nu va suparati. Fata mea gata liceul si as vrea sa intre la scoala post-liceala sanitara. Nu puteti sa ma ajutati?”
Nicoleanu a lasat-o nelamurita, ca sa vedem, sa ajungem acolo etc.
In seara de pomina, mai ales ca eram si el si noi nemancati din ziua precedenta si n-aveam perspective nici pentru ziua urmatoare,Nicoleanu coboara (obisnuit) la subsol si-i cere femeii un avans de cateva sute de lei pentru meditatii si oarecare sprijin in vederea viitorului examen al fetei la scoala post-liceala. In decurs de cateva seri nu s-a intamplat nimic. Apoi observam ca „mosul” dispare pentru mai multa vreme decat cea obisnuita unei incursiuni la toaleta. Nevoile firesti si le facea la un local din apropiere lui Aro. Ca sa nu mai dea ochii cu femeia careia trebuia sa-i dea un raspuns sau sa inceapa meditatiile. Ne-am chinuit vreo doua zile cu Antoine pe la toti cunoscutii si am stransi banii imprumutati de” mosu”. L-am scolit sa coboare sa-i returneze banii femeii si sa-i spuna ca intelegerea cade datorita programului incarcat de la spital si altele. Femeia a primit banii, a regretat ca nu a reusit sa-si valorifice cunostintele si relatile de la Aro si astfel Nicoleanu a putut sa foloseasca in liniste locul cu pricina.
Eram studenti si atipici. Pe strada Republicii functionau niste cafenele in mare dever si la moda. Se servea cafea expresso, de calitate si la unul din localuri pe care-l frecventam i-am pus numele „Cimballi”. Dupa numele firmei (italienesti ) producatoare a aparatului de facut cafea. Si asa a ramas intre cei de atunci desi firma era alta. Erau mese inalte pe care te sprijineai cu coatele si noi la randul nostru eram niste” stalpi” a acestui local. Perioada de zi. Seara cum am spus eram la „lucru” la Aro.Paranteza(nu ma intrebati cand invatam…. Am luat toate examenele si am avut bursa toti anii de studiu…..). I-am tot povestit lui Nicoleanu de „Cimballi” si atmosfera de acolo. Veneau fete frumoase, tineri dornici sa vada si sa fie vazuti. Discutam de ale noastre, carti, politica si altele. L-am luat cu noi intr-o zi. Cu conditia sa ne aduca si noua pipe si sa aiba un tutun extra calitate. Nu uit nici acum senzatia facuta in local unde doi tineri destul de inalti,pletosi sporovaiau cu un batranel scund,spilcuit si cu pipa si-n jurul lor totul era invaluit intr-un nor de fum care mirosea al dracului de bine……
Au fost sute de seri la Aro. Uneori obligatiile scolare(examene) ne facea sa disparem doua, trei saptamani. Atunci invatam aproape non-stop fara pauze si nu ne era gandul la Aro. Reveneam si refaceam echipa,doi tineri cu plete si blue-jeans si batranul Nicoleanu cu fata smeada si nelipsita pipa. Toata pensia „mosului” si castigul de la tenis care era in sezon destul de mare, s-au dus (cred) in „edificiul”Aro. O bucata din coloanele braseriei era sigur „platita” din banii lui. Si ai nostri desigur. Am terminat facultatea, Antoine lucra la Pitesti si a murit peste doi ani(asta este o poveste pe care deocamdata nu vreau sa o scriu,nici acum dupa zeci de ani!) si l-am mai vazut rar pe Nicoleanu. Cu primii bani castigati din salariu ne-am dus la Aro si am mancat amandoi(Nicoleanu si cu mine) pe cinste. „Mosul” era euforic, plangea in rastimpuri(ca si in acea seara) ca nu l-am uitat. Era singur aici in Brasov, nevasta ramasese la Bucuresti. Nu stiu daca era divortat sau numai plecat de acasa. Dat afara din facultate, cu probabil destule tinichele de coada datorita originii, a lucrat ca tehnician pe santierele patriei pana la pensie. Spunea ca tatal lui a fost generalul Nicoleanu fost prefect a Politiei al Bucurestiului la anul 1940.N-am avut cum sa verific atunci informatia. Jucase tenis in tinerete avea si carnet de antrenor. A ajuns la Brasov negasindu-si locul intr-un Bucuresti si langa o nevasta de langa care lipsise mult timp. La Brasov a locuit in chirie in camarute aflate in subsoluri fara lumina dar nu departe de Aro. Era un om singur, nu a avut copii si pana la urma fara rost. Toata viata lui era Aro si „incepea” seara sau dupa-amiaza cand intra in local. Acolo era casa lui.
„Mosul” Nicoleanu a fost o „emblema” a restaurantului Aro Palace la sfarsitul anilor ’60 inceputul anilor ’70. Drumurile noastre s-au despartit cum am spus.Antoine lucra la Bucuresti,eu la Brasov si treceam mai rar pe la Aro. Nicoleanu s-a imbolnavit grav,l-am vazut de cateva ori in camaruta de la subsol unde bolea. L-am ajutat cum am putut si l-am sfatuit sa reinoade legaturile cu sotia lui. Avea deja aproape 70 de ani.
A fost luat de nevasta la Bucuresti si a murit acolo nu peste multa vreme.
Ioanavram's Blog 