Sunt mai multe feluri de a raspunde.
In prima faza ma voi folosi si voi trimte la textele(unele extraordinare ) altor colegi(indraznesc sa-i numesc asa!) citite de subsemnatul in general pe suport on-line.
Un prim text, al Ruxandrei Hurezean.Dincolo de drama personala a autoarei(inteleg si, in aceste momente nu este nevoie decat de tacere) acest text rascolitor ma ajuta sa explic de ce iubesc (cateodata) cu disperare Romania.
…….Tatăl meu ura iernile. Trebuia să meargă zilnic cu bicicleta la serviciu, trei kilometri dus, trei întors, doar pînă la drumul țării de unde lua rata sau ce găsea ca să ajungă mult mai departe, unde era atelierul de reparat tractoare. Comuniștii îi confiscaseră pămînturile, boii, pădurea, căzănia, prăvălia și batoza. Lui i-au rămas drumurile pe care a apucat-o spre atelierele de mecanică, unde altundeva? A devenit un bun meseriaș, era socotit cel mai bun.
Iarna se îmbrăca gros, parcă era un urs. Avea un cojoc de oaie și mănuși de blană îmbrăcate în doc și o căciulă cu urechi, aproape că nu se vedea din ele. Se scula la 5, mama îi făcea ceaiul pentru masă și-i mai umplea o sticlă, să-l bea la atelier. Avea probleme cu rinichii și bea ceai de mesteacăn.
Într-o zi, i-a păcălit pe colegii lui (îi vedea cum îl spionează cînd bea din sticlă): a lăsat-o la vedere și ei au tăbărît pe ea crezînd că e vin și, al naibilui nea Nicu, bea singur! Cînd a luat primul un gît l-a și scuipat înjurîndu-l tot pe tata, că l-a făcut să înghită porcărie de-aia! Glumele lor, săracii. Munceau în atelierele alea iarna, într-un frig de-ți trosneau oasele, ore întregi sub tractoare, pe ciment.
Venea acasă cu niște salopete întărite de mizerie, iar mama îl tot bodogănea că ea nu e slugă să spele așa ceva. Zicea, dar le spăla.
În fiecare dimineață o lua de la capăt. Pleca pe drum, cu bicicleta, chiar dacă nămeții erau neîncepuți, sau nu vedeai de ninsoare. Seara venea cu o pîine pe portbagaj, o pîine neagră, cu buric. Mamei nu-i plăcea și tot zicea că o ustură pe gît de atîta pîine neagră. Ea era dintr-o familie de boieri, săraca, pînă la bătrînețe nu s-a obișnuit de tot cu sărăcia. Tata a mers mai ușor înainte, cu bicicleta lui. Avea fetele în școli… iar tractoarele alea chiar începuseră să-i placă.
Într-o zi, întorcîndu-se seara de la serviciu, i-a făcut cu mîna unui camion. A oprit și l-a luat. La coborîre, tata s-a căutat de bani și n-a găsit decît 5 lei. I-a dat șoferului, dar cînd să pună piciorul jos, vede moneda aruncată în zăpadă, i-o trîntise înapoi, era prea puțin. El a luat-o și a înghițit în sec.
Peste un timp, cam la șase luni distanță, povestea tatăl meu, în curtea atelierului de tractoare trage un camion. Șoferul intră și întreabă de nea Nicu, i se spusese că numai el poate să-i facă o piesă absolut necesară la camion, fără de care nu mai putea merge în cursă. Tata a zis, bine, o fac. Șoferul pleacă și peste două zile se întoarce. Tata îi arată piesa, o pune la locul ei, să vadă șoferul care-i treaba și la sfîrșit, camionagiul îl întreabă cît îl costă lucrarea.
De față cu toată lumea din atelier, tata îi spune: cinci lei! Băi, nea Nicule, îți rîzi de mine, zice camionagiul, cum 5 lei? Face mai mult, păi, pînă la dumneata nimeni nu s-a încumetat să se apuce de treabă!? Ține aici 100! Nu, nu nene, cinci, atît îmi trebuie, zice tata.
Șoferul s-a uitat lung la tata. Nu-l recunoscuse. Dar în clipa aia o bănuială îl străfulgeră. Nea Nicule, nu cumva dumneata…? Îmi pare rău, nene, să-mi fie capul al dracu’! Iartă-mă, zău așa!…
Tata a luat cei 5 lei și șoferul a plecat rușinat.
De atunci, de cîte ori se întîlneau, nu înceta să-și ceară scuze. N-a îndrăznit să-i spună chiar el, dar de la alții, tata a aflat că șoferul de camion n-a mai luat niciodată bani de la autostopiști. I se dusese buhul de om bun.
Textul complet aici:http://gazetino.wordpress.com/2011/12/01/o-zi-in-care-n-as-avea-nimic-sa-ti-spun-tara-tatalui-meu/
Trebuie sa afirm:iubesc cu disperare Romania.Romania inaltatoare si Romania slaba si plina de mizerii.
Un text al subsemnatului scos din arhiva (cu adnotari la zi):„…..am 22 de ani suntem la 4 iulie 1971 si de trei zile sunt inginer licentiat.Vara si cald,Parcul Rozelor din Timisoara, eu un munte de proiecte si ganduri.Langa mine o alta realitate.Ziarul”Scanteia” din data de 3 iulie 1971. Mai „gros” ca de obicei.Sunt publicate documentele ultimei plenare a CC al PCR(n.m.ulterior cunoscute drept „tezele din iulie”). Citesc ravasit si-mi dau seama de negrul,haul ce va urma.Constientizez perfect fara manie sau pasiune declansarea atacului partidului comunist contra societatii.Un atac concertat care nu scapa nimic: de la ideologie la economie si libertati. Totul pentru desavarsirea omului nou si a noii societati.
Bruma de liberalizare cu care am trait sau am trait-o prin toti porii si toate gandurile s-a spulberat! Stiu exact ca aici este sfarsitul si un nou inceput. Stau in cumpana. Sunt la Timisoara,in Banatul natal,cunosc destui si destule si as putea sa fug…. Granita cu sarbii este la nici 60 de kilometrii,dincolo este Iugoslavia, de acolo Trieste si mai departe Occidentul….
Primul gand este sa fug….. Apoi incet ma dezmeticesc. Al doilea gand: primul frate de dupa mine are 18 ani si este inca elev,al doilea, 15 ani, tot elev,al treilea 11 ani si sora 10 ani,scolari…. Ce vor face ei aici in Romania,dupa ce toti ai mei au pus umarul si sperantele ca eu sa ajung om cu scoala? Plecarea mea va fi distrugerea lor…. Al treilea gand: bine dar aici ma inabus, o sa mor (partea din mine care se dorea scriitor)….. Am stat ore in sir pe banca…. Pana la urma a invins Romania, adica in principal fratii mei….(nota mea: peste 25 de ani, pe patul de moarte mama mi-a marturisit: „singura avere pe care am strans-o in viata sunt cei cinci copii…”.Mi-am distrus si abandonat o parte din proiectele si visurile mele,am ramas de aproape 40 de ani numai inginer si nu regret renuntarea de atunci…. Fratii mei sunt oameni adevarati,extraordinari,traiesc aici-mai putin cel mic ajuns,dupa’90 intr-o alta tara unde a luat-o de la capat si a reusit-. De la inaltimea anilor murmur precum mama noastra:singura mea avere sunt fratii mei…)
Ioanavram's Blog 
Domnul a spus, cam aşa: „Vei merge pe un drum, şi nu vei spune nimic. La capătul drumului, însă, te va aştepta întruparea în cele gândite de tine pe parcursul vieţii. Sunt, întotdeauna, lângă tine, şi împliniri ale Adevărului după care alergăm de o viaţă, şi aşteptăm ca toate acestea, să devină lucruri împlinite prin cele scrise”. Cele povestite aici de distinsa doamnă Hurezean, seamănă cu acea pildă esopiană, unde se derula povestea stăpânului care-i ceruse slugii sale, în prima zi să-i pregătească cele mai bune mâncăruri, iar acesta îi făcuse din limba păsărilor şi vieţuitoarelor tot felul de mâncăruri, motivând că limba e cea care scoate cele mai frumoase vorbe şi cântece care-i desfată pe ascultători. Atunci stăpânul i-a cerut slugii sale, ca pentru a doua zi, să-i facă cele mai rele mâncăruri, iar sluga i-a pregătit aceleaşi mâncăruri, argumentând că tot limba e cea care scoate cele mai rele şi urâte vorbe ori cântece. Cum, de altfel, fiecare lucru îşi are şi părţile lor bune dar şi părţile lor rele. Cel care înţelege, va respecta şi sfatul Domnului, de a ajunge cu bine la capătul drumului, cel ce nu va înţelege, zadarnic va aştepta de la viaţă, ca tot ce va face să devină neapărat şi lucruri împlinite .
ApreciazăApreciază
@tudor cicu: apreciez calitatea comnentariului Dvs. Dupa cateva intalniri (de cunoastere) va provoc(amical) Domnule Tudor Cicu cu o intrebare: De ce iubiti Romania? Suna poate fals in alt context, in zilele astea cred ca suna normal…
ApreciazăApreciază
Bună provocare! Mă tem că ce voi spune are ceva întindere. Unde vreţi a fi postată? Cred că tuturor, trebuie lansată provocarea. Am avea multe de auzit… Eheeei!
ApreciazăApreciază
@tudor cicu: astept.Prima pagina.
ApreciazăApreciază
Un pumn de vise mă ţine strâns de pământul acesta românesc, de nu pot iubi o altă patrie. Am să redau doar trei momente. Le redau în ordinea inversă derulării lor:
1. Când după mulţi ani m-am întors la casa părintească să-i văd pe ai mei, l-am găsit pe tata sub vişinul din faţa casei pe o saltea de paie ce acoperea un pat de fier cu arcurile lăsate. În acel an se dăduseră pământurile înapoi proprietarilor şi l-am întrebat ce o să facă de-acum cu pământul lui. S-a desprins de marginea patului şi i-a zis să-l urmez la marginea satului, pe ogorul lui. Ajunşi în faţa unei brazde, s-a aplecat şi a fremătat în palme pământul răsturnat proaspăt de lama plugului. „când eram în război şi intram în cutare sat, undeva, luam pământ în palme, îl pipăiam îndelung, apoi îi dam drumul în ţărână. Nu-i de-al nostru, spuneam”. „Ei şi?… l-am întrebat, văzând că iarăşi tace. Şi acesta cum e?” „Nu mai ştiu acum. Dar după terminarea războiului, tocmai din Tatra ne-am întors fiecare pe la casele lor, fără odihnă, fără somn, am tot mers pe jos, ca să ne vedem pe pământurile noastre. Primul lucru la intrarea în sat a fost să vin tot în locul acesta şi să-mi sărut pământul”. După care a tăcut, cu ochii însă ţintă la un stol de vrăbii ce huruiau într-un pâlc de scaieţi, după care a ridicat ochii spre cer, să-mi ascundă o lacrimă venită târziu. „Pentru oamenii cărora pământul nu le mai oferă nimic, s-a inventat cerul”, spunea H.Heine lămurindu-mi taina acelei lacrimi.
2. Era iarnă şi mă bucuram de vacanţă. Iarnă era şi în sufletul bunicului care venise cu căruţa să mă ia de la gară. Pleoapele lui dădeau troianul unor amintiri de o parte. Boii din vorbele lui arau cerul de plumb. Nu mai zic cum ningea iarna aceea în gară. Era iarnă. Ce-mi păsa mie! Iubeam o fată. Şi-n sat ea mă aştepta de Crăciun. Paznicul ceferist se foia pe afară… pe lângă cai, stând de vorbă cu bunicul. Se schimbau vorbe despre războiul ce tocmai trecuse, cu ale istoriei faţete mult tulburate şi grele. „Am servit patria, spunea mustăciosul ceferist – şi mi-l arăta pe bunicul din sprâncene: am servit patria împreună”. Ce-mi păsa mie de cei doi camarazi de război; gândul, cât un geamantan cu vise, îmi era către casă. Iubeam o fată. Şi ea, cred, mă iubea. „Să nu-mi vorbiţi voi despre patrie!, l-am auzit pe bunicul. Mie nu-mi aruncaţi vorbele voastre prea fandosite, mie, cel care-şi îmbrăca izmana încă udă pe front. Am văzut semănăturile, holdele cosite, pline cu trupuri, ciorchine de morţi, flăcăi de la ţară împinşi din tranşee cu vorba blândă şi cu amăgirea unui ogor”… „Hai bunicule, hai bunicule… îl tot îndemnam. Să mergem odată”. „Da ce mă, au dat turcii? Ori te frig tălpile după aia de la casa din vâlcea?” „Ei şi?”, am zis destul de timid. „Păi, nu mai locuieşte nimeni acolo!” – mi-a zis bunicul izbind cu biciuşca-n uluca de la căruţă. Au plecat de pe la noi. S-a dus cu mumăsa după un român, nuştiu pe unde”… Atunci în gara pustie, cu trenuri îngheţate, vânzolind pe afară fulgi mari, am blestemat acel război. Şi acea gară. Dar m-am întors mereu şi mereu acolo, să-mi plâng prima iubire.
(va urma)
ApreciazăApreciază
3. Câmpia română în amurgul toamnei e plină de poezie. Lanurile cu porumbul încă necules, perdelele înalte de mătură cu fructele arămii aplecate spre pământ ca o ploaie de artificii ascunzând privirii lacome tarlaua cu dovlecii mari şi albicioşi, şi soarele ridicat fercheş deasupra, toate astea dau încredere omului de la câmpie că iarna năpraznică va fi şi ea trecută cu mai puţine griji şi fac să i se strecoare în suflet nădejdea primăverii care o să vină. Într-o astfel de toamnă, m-am aflat odată cu tata în câmp, la mare depărtare de sat. Eram un copil şters şi plăpând şi ca să-mi zbicească vântul câmpiei gălbejeala din obraji, tata mă lua cu el să păzim oile pe mirişte. S-a întâmplat într-o bună zi că măgăreaţa noastră de acasă, ce însoţea turma de oi, acolo în plin câmp, a adus pe lume un mânz de toată frumuseţea. Tata îşi pusese mâinile în cap, pentru că, mânzul care nu se putea ridica pe picioare, nu avea putere nicidecum să însoţească turma. Să-l lase în câmp nu era chip, fiindcă nu s-ar fi mişcat măgăreaţa din acel loc. Ori turma învăţată să meargă în urma măgarului nu s-ar fi deplasat din acel loc nici urnită cu boii. Umbra tatei, care îi da târcoale mânzului prăbuşit pe mirişte, ochii lui, scăpărau. Măgăreaţa bătrână avea ochii apoşi, parcă de lacrimi de bucurie şi nu prididea să-şi spele cu limba, mânzul firav, şi să-l împingă cu botul, îndemnându-l să se ridice în picioare. Tata îşi aprinsese o ţigare şi arunca fumul cu obidă înspre pământ. Îl auzeam:
– Greu taică, tare greu!…
În plin câmp nu se putea rămâne fără apă, fără stână, şi strunga unde trebuiau mulse oile. Şi atunci tata a spus ceva, ce-mi păru a nu fi auzit bine, dar care mă sperie de-a binelea. Luase hotărârea să taie mânzul, să-l îngroape acolo în câmp, că, zicea el, rămasă fără puiul ei, măgăreaţa trebuia să se urnească din acel loc şi să tragă astfel turma după ea. Am început să plâng pe lângă tata. Cum să taie mânzul?
– Nu tată, am ţipat, să nu faci asta!…
– Dar cum trebuie făcut? m-a săgetat el, ca un fulger căzut din seninul cerului.
– Ce tot vorbeşti? am sărit eu aprins. Ce tot vorbeşti?
– Păi … ziceam şi eu aşa. Vântura în mână briceagul, neştiind însă de unde să înceapă.
Şi, atunci, m-am hotărât eu. Viaţa mânzului deja se identificase cu viaţa mea. Tata îmi urcase mânzul în spinare, în timp ce mânzul nu mai contenea cu zvâcnitul din picioare, iar eu cu dojana. Greutatea mânzului din spinare începuse de la o vreme să mă cocoşeze înspre pământ, picioarele mi se împleticeau, împunsăturile şi zvâcnirile mânzului tindeau să mă arunce cu faţa, în ţărâna drumului. Plângeam, mestecând ţărâna printre dinţi, şi imploram măgăreaţa să-mi dea pace, fiindcă tot ce făceam era numai şi numai pentru a-i salva puiul. Puterile însă mă părăseau încetul cu încetul şi, într-un timp nu mai plângeam de durere, cât de ciudă. „Ce naiba o fi fost în capul tău măi băiete? Credeai că ai să pleci cu găleata doar până colo la fântână?” Seara târziu – mi-au zis ai mei, la mult timp după această întâmplare – ajunsesem şi eu cu mânzul acasă, târându-mă, ca furnica îndărătnică, cu povara în spinare. Am zăcut atunci la pat, bolnav, câteva săptămâni. Se părea că nimic nu-mi mai putea fi de folos pentru însănătoşirea mea, oricât se străduiau ai mei, şi se frământau cu folos la căpătâiul meu. Şi, în toată această vreme, cât am stat ţintuit la pat, m-am trezit lucid numai de câteva ori – spunea mama mai târziu – dar şi atunci, pentru a povesti celor din preajmă, tatei şi mamei, fraţilor şi surorilor, numai vise, care de care mai aiurite şi halucinante. Dacă voiau basme, atunci n-aveau decât să le caute în altă parte, gândeam, eu văzusem tot ceea ce spuneam, şi mama mă asculta fericită. Ea credea. În rest – povestea mai târziu mama – aiuram, aiuram, aiuram… Asta, până într-o bună zi când o „perie” călduţă şi umedă, îmi trecu peste mâini şi peste faţă. Am deschis ochii limpeziţi şi vii, cred pentru prima dată de la căderea mea la pat în acea „boală afurisită”, cum îi zicea mama, şi am zărit la căpătâiul meu mânzul pe care îl cărasem din câmp în spinare, şi care pesemne găsise uşile deschise, ori le deschisese cu botul lui micuţ, şi intrase până la mine în odaie. Am deschis ochii şi l-am luat de după gât iar el începu să necheze uşor. Mama a înţeles, a îngenunchiat dinaintea minunii rugându-se din suflet pentru viaţa care începuse să pâlpâie în ochii acum înlăcrimaţi ai copilului ce eram. Şi sufletul mamei începuse să lumineze dintr-o dată, ca o flacără aprinsă de cineva, într-un sfeşnic de aur. Acolo e şi azi sufletul meu, lîngă mama, mânzul meu mereu prezent ăn vise. Pe ce alte meleaguri mi-aş mai iubi visele mele?
ApreciazăApreciază
P.S. De ce iubesc cu disperare (simbolul, a ceea ce eu numesc patria) România? Răspunsul stă în întrebările, ce pot încheia cele trei momente din viaţa mea:
1. Ce lacrimă, poţi s-o dai altui pământ străin?
2. Unde în altă patrie, mi-aş putea plânge la fel, prima dragoste?
3. Pe ce alte meleaguri mi-aş mai iubi visele mele?
ApreciazăApreciază