„Patru secvente cu Mario Vargas Llossa”.Semnale din presa….


Va invit sa citit  evocarea marelui prozatoir peruan facuta de Gabriel Liiceanu.

Le multumesc la amandoi…

Gabriel Liiceanu:

„Așadar, Mario Vargas Llosa a împlinit ieri 80 de ani. Humanitas i-a publicat, în cei douăzeci și șase de ani de existență, întreaga operă. M-am gândit să-l omagiez astăzi reluând paginile pe care le-am scris în urmă cu unsprezece ani, după cele trei zile în care l-am avut oaspete la București.

În anii ’80 citisem, ca mulţi din generaţia mea, Răz­boiul sfârşitului lumii, în româna superbă a lui Mihai Cantuniari. A fost prima mea întâlnire cu Vargas Llosa. Ţin minte că la capătul celor 5–600 de pagini mi-a ră­mas un gust straniu, pe care la început mi-a fost greu să-l identific, pentru că nu avea nimic de-a face cu bucuria lecturii.

Eram încă la vârsta când trăiam faptele de cultură ca „fapte de arme“ şi în fiecare carte citită vedeam o performanţă, iar în autorul ei, un concurent. Or aici, în cartea lui Vargas Llosa, cheful de a coborî în arenă şi de a-mi verifica piruetele comparându-le cu ale altuia îmi pierise cu desăvârşire. Is­prava peruanului repre­zen­ta o ieşire din scară.

Ea îl muta pe autorul ei în ţi­nutul acela populat de personaje fabuloase care, chiar dacă erau, ca noi toţi, produse ale marii Faceri, trimiteau la o altă dimensiune a lumii: una în care trăiau cei ce puteau la rândul lor, printr-o imitaţie di­vi­nă al cărei mecanism rămânea un mister, să cre­eze lu­mea din nou.
Dar ce mă tulburase cu adevărat în cazul Sfâr­şitului lumii era că autorul ei, spre deosebire de semizeii tradiţio­nali pe care îi nu­meam „clasici“, trăia printre noi. Straniu era să descopăr că un aseme­nea personaj, făcut pe alt tipar decât al nostru, putea să aibă calitatea cu totul nedi­vină de a fi contemporanul meu, de a avea cu doar şase ani mai mult decât mine. Nu 100, nu 1000, nu 2500 de ani. Ci doar 6! Timpul acela scurs cu miile sau cu sutele de ani şi care împin­gea existenţa autorului într-un trecut mitic, care o izola în stranietatea faptelor sale şi înălţa opera pe tipsia inaccesibilităţii ei, transformându-i geneza în mister, timpul acela — fie el şi doar de o sută de ani — menit să mă des­partă ontologic de un personaj pe care de-acum nu-l mai puteam privi decât aşa cum priveşti tur­nurile catedralelor, cu capul răsturnat pe spate, dispăruse în cazul lui Vargas Llosa.

AutorulSfâr­şitului lumii — şi acesta era lucrul pe care, cu o uimire copilărească, nu reuşeam să-l înţeleg nici­cum — putea fi zărit la o adică undeva, pe o stra­dă din Paris sau Londra, asemeni unui Cer­van­tes sau Tolstoi rătăciţi în se­colul meu, de­po­se­daţi de rama temporală a ge­niului şi speriindu-mă asemeni unei năluci care schimbase di­mensiunea lui illo temporecu aceea profană a timpului meu.
Apoi, pe măsură ce-i citeam cărţile, altele şi altele, care veneau peste mine ca un şuvoi a cărui forţă părea că se amplifică neîncetat, senzaţia aceasta stranie că sunt contemporan cu ci­neva de la care, prin cine ştie ce întâmplare mi­raculoasă, întâlnindu-l şi chestionându-l, aş fi putut smulge cheia divinului mister se preciza şi mă neliniştea mai tare cu fiecare carte nou des­­chisă. Lituma în Anzi, pe care o citisem cu do­uă–trei luni înainte de revenirea autorului ei în România, îmi provocase, prin perfecţiunea ei, o ultimă criză de admiraţie şi de umilinţă.

 

 

Tot textul aicihttp://www.contributors.ro/cultura/patru-secvente-cu-mario-vargas-llosa/

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s