Autoportret la sfarsitul lui iulie…(din cartea”Unul-bunul celuilalt”)-ACTUALIZARE


Dimineata,ultima zi de iulie si  clopotele bisericilor amestecate si multiculturale ale orasului care bat alene parca toropite de caldura ce va sa vina peste zi….

Privesc  rapid asa dintre ochire  cateva fotografii facute ieri  de un pusti care abia a trecut de cinci ani…Stateam la o masa pe terasa  aproape umbroasa dar deloc racoroasa a unui  local   si ma jucam cu aparatul  foto …Am facut cateva fotografii pustiului, apoi locului si  baietelul ma intreaba   daca poate sa-mi faca si mie o  fotografie…. Ii arat de unde se declanseaza poza, cum sa tina aparatul si  trece la treaba….. Privesc acum  cu  detasare  fotografiile care se revarsa pe ecran….Ieri eram incrancenat obosit de caldura si de ganduri…De parca azi(minus caldura…) as fi altfel…..?

L-am, oprit la timp pe pustiul din poveste,jocul l-a prins si era in stare sa declanseze la nesfarsit aparatul….

Privesc fotografiile cu un fel de detasare chioara si absolut negativa….

Urat ca dracu…

Batran….

Obosit la chip……

Cu sufletul.mintea   tanar(a)…..

Dar asta nu se vede in fotografie.Nu s-au inventat aparate foto care sa fotografieze sufletul.Si nici nu se vor inventa.

Aici trebuie sa ma credeti pe cuvant.Ca am,mai am sufletul  tanar…Si mintea…..

Chiar  trebuie sa ma credeti..Am fost tentat  sa  „ex-pun” aici fotografia,apoi mi-am spus, la ce bun?

Randurile, cuvintele  sunt in stare sa ma arate cum sunt…. in interiorul meu fabulos?  Ce este mai important interiorul sau exteriorul unei fiinte…?

O sa-mi spuneti,unii ca amandoua,altii ca  numai exteriorul….

Cred ca interiorul fiintei …in primul rand..Daca el nu exista,  cu tot exteriorul  sclipicios si apetisant/sexos…totul,la un moment dat, se darama ca un castel din carti de joc pe o plaja pustie, maturata de valuri
Intrebarea este daca sufletul meu tanar,mintea mea  tanara compenseaza oboseala si  uratenia chipului?

Pana la urma are vreo importanta intrebarea…?

Chiar niciuna….

Dupa ultimul rand scris….. ma strafulgera  amintirea unui poem care se cheama chiar „Autoportret la amurgul lui  iulie” scris tare de demult(1971) si  care  face parte din unica  mea carte de poezie :’Bluesuri pentru sfarsit”.

O sa-l caut,o sa-l citesc si o sa-l transcriu aici indiferent de reactia mea  crunta…

 

AUTOPORTE LA. AMURGUL LUI IULIE

Sunt mut si trist,acoperit de dor

pierdut in vremelnice uitari.

Sunt sange gros si negru

ce asteapta gura unui sacal.

Sunt o biata fiinta,

atarnand de nenumarate conventii

care vor muri odata cu mine,

Sint,in sfarsit,un musuroi de cartita

traversat de cele mmai impudice dorinti,

nemarturisite nimanui,o…,jalnic copil

apa te imbata,aerul te sfinteste

si buzele arse de flacara lui Dumnezeu

raman in nemiscare perpetua.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s