Cateva pagini extraordinare „vorbite” de Anamaria Smigelschi


Anamaria Smigelschi este un important artist plastic roman.Graficiana  de valoare.Graficiana de carte.Este imposibil ca  cineva dintre voi sa nu fi luat in viata o carte a carei coperta    sa fie facuta de  Anamaria Smigelschi.

Dar Anamaria Smigelschi este  si un interlocutor-povestitor cu mare har. Am ales din doua interviuri  cateva pagini „vorbite” de Domnia-Sa.

„…….Alin( Ioan Alin Gheorghiu-unul dintre cei mai importanti pictori romani de dupa al doilea razboi-n.m-I.A.) a fost singurul bărbat din viaţa mea, ca şi Doru pentru Ioana (ei i se pot acorda cicumstanţe atenuante, căci este o catolică practicantă, pe când eu…) Port brăţări de argint, pe stânga în numărul anilor, pe dreapta numărul bărbaţilor. Până de curând, când i s-a stricat încuietoarea şi am pierdut-o, singura brăţară de pe mâna dreaptă provoca aceeaşi remarcă :- De ce nu mai iei de pe stânga să pui pe dreapta? Încaltea Radu Tudoran (scriitorul cu acelaşi nume), e drept că sub acţiunea unor doze de whisky, mi-a declarat cât de mult regretă că nu mai are vârsta potrivită ca să-mi schimbe numărul brăţărilor. Adevărul e că eu nu mai aveam vârsta potrivită, se ştie că toate amorurile sale erau femei sub douăzeci şi cinci de ani, dar mi-a acordat o pagină în una din cărţile sale, cu brăţări cu tot.
S-a-nţeles, sper, că-i ziceam mai mult în glumă Marele Maestru lui Alin (vezi Ilf şi Petrov, Ostap Bender, Mare maestru al combinaţiilor). Noi nu ne potriveam la gusturi culinare, el adora să doarmă dezvelit la căldurică, eu învelită cu geamul deschis, drept pentru care, ne-am făcut odăi separate. Exceptând arta sa, era conformist şi încuiat, nu-şi tutuia părinţii şi spunea sărumîna vecinilor vârstnici, nu mânca porumb fiert pe stradă, eu umblu desculţă şi până mai ieri nu-mi spunea nimeni doamnă (domnu Alin şi Anamaria), el, deşi provenea dintr-o familie modestă de cartier, avea o prezenţă aristocratică, eu una de golan, el era discret şi conţinut, eu vorbesc tare, le urez poftă bună măturătorilor care iau masa pe trotuar, la umbră, el nu se atingea de sărmăluţele şi colivele de pomană, eu beau apă din căniţele de tablă legate la fântâni, fără să aleg marginea de la toartă, lui nu-i plăcea la plajă, în apă nici atât, dar stătea ore şi ore pe baltă la peşte. După vara lui ’80, petrecută pe malul bulgăresc, când s-a umplut de zgrăbunţe de la soare, am început să merg singură la mare, chiar şi câte şapte săptămâni, el se bucura de bucuria mea şi mă aştepta zâmbind la geam cu o cină mirobolantă, gătită personal pentru mine şi amicii cu care călătoream, mă lăuda pentru desenele făcute în vacanţă (l-am prins că se uita singur, cu atenţie, cu ochelarii, de aproape).
Ne admiram şi eram mândri unul de altul. El a fost cu adevărat un artist care nu putea, şi nici nu voia, să facă altceva cu viaţa lui, în atelierul lui, celula sa cosmică ecranată spre exterior de o perdea de muzică, unde-şi petrecea toate, chiar toate zilele (inspiraţia dacă există, zicea, trebuie să te găsească în faţa şevaletului cu pensula în mână), eu, cam amatoare, n-am trecut niciodată prin stările abisale ale marilor creatori, ci prin încântătorii tricolici de fiecare dată când pun ceva artistic la cale, ceva ce mie mi se pare că merită făcut, gravură, ilustraţie de carte, o tortă mirobolantă, espadrile sau proze-liţe. El era profund, introvertit, plin de secrete… de cum intra în casă trăgea draperiile, eu, de când el a murit, n-am mai coborât jaluzelele, nici măcar o dată!”

 

Tot textul aici:http://www.viataromaneasca.eu/arhiva/111_via-a-romaneasca-8-2016/42_interviurile-vr/2

 

Si o evocare a  lui Ioan Alin Gheorghiu(sotul AnamarieiSmigelschi):

Cu Alin m-am întâlnit în tren, când plecam după primul meu an de facultate, la practică, în Tul­cea. Am pornit în lungul trenului, din vagon în vagon, plecând din compartimentul meu, şi am nimerit într-unul unde stătea un grup de pictori mai mari ca vârstă, printre care şi Alin, care urma să vină şi el în tabără. El ter­mi­nase Institutul de Artă de câţiva ani şi-l în­so­ţea pe Jean Brutaru (căruia toţi îi spuneau „Maître”), directorul taberei la Tulcea. Era un tânăr subţire şi graţios, cu o claie de păr cârlionţat, cu un gât înalt şi nările în vânt, mâini mici şi albe, cu care gesticula coreografic. Un specimen rar! Pe urmă am aflat că băiatul acela era luat de „Maître” în tabere, ca să poată locui pe gratis cu studenţii, să plătească te miri ce şi mai nimic pentru cantină şi să poată picta în „plein air”, câte şase săp­tă­mâni pe vară. Alin Gheor­ghiu căzuse la diplomă, pen­tru că fusese cata­logat de naţionalist şi formalist (ca să vezi ce vremuri dog­matice erau pe atunci!). Nu avea slujbă, nici atelier, şi descărca noaptea cartofi în gara Obor. Dar îşi pe­tre­cea după-amiezile la Biblio­teca Dacia, cu al­bu­mele marilor artişti, asculta muzică simfonică spri­jinit de stâlpi, în Piaţa Domenii, că acasă nici lu­mină electrică n-avea. În schimb, urma să devină un artist ge­nial! După ce ne-am cunoscut şi am in­trat într-un fel de amiciţie amoroasă, lungă şi tur­men­tată de dispu­te teoretice şi mai puţin teoretice, i-am pozat. Şi a început să facă mai multă pictură figurativă. Pâ­nă atunci făcea doar peisaje şi naturi moarte. După ce a început să mă picteze pe mine (în toată perioada aia de 10 ani de zile, modelele de sex fe­minin pe care le-a folosit sunt toate pe structura mea: umerii laţi, sânii rotunzi şi şoldurile înguste). Pe urmă, a trecut la un fel de figurativ abstractizat, por­nind de la icoanele pe sticlă. Apoi a ajuns să picteze „Grădinile sus­pen­date”. Până la ele, tablourile lui n-aveau titluri. Dar făcea nişte serate încântătoare la atelier, la care ve­neau pictori şi scriitori, şi-i puneau toţi titluri. Şi Ni­chita Stănescu i-a dat un titlu unui tablou de-al lui Alin: „Logodna stelară”. Pe urmă, ca să ne putem căsători, ne-am făcut mai întâi casă. A proiectat-o fratele meu arhitect, Mario, şi e împărţită pe din două cu el, în oglindă. Şi după ce ne-am ter­minat casa cu totul, până la flori în glastră, argintărie în sertar şi mirodenii în dulap – ne-am căsătorit. În a treia zi de Crăciun, 1970. După 14 ani de promessi sposi. L-am cunoscut când aveam 18 ani şi a fost sin­gurul bărbat din viaţa mea.”

Tot textul aici:http://www.formula-as.ro/2015/1184/lumea-romaneasca-24/anamaria-smigelschi-cand-ma-uit-in-urma-totul-mi-se-pare-o-lumina-19737

2 gânduri despre “Cateva pagini extraordinare „vorbite” de Anamaria Smigelschi

  1. pe undeva prin casa mamei,dar sigur intr-un loc ”de cinste” sta si cartea ”Luna Betiluna si Dora Minodora”.alaturi de alte carti ale copilariei mele…,cred ca am si rasfoit-o,nu demult..,desi poate nu era nevoie.imi amintesc si acum copertile si desenele din carte…papusile,pestii,meduzele…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s