Un fragment dintr-o carte de care tot am vorbit-„Lumea in doua zile”!


Am posibilitatea de a va oferi un fragment dintr-o capodopera.”Lumea in doua zile”.Am tot vorbit/scris de aceasta carte si inainte ca autorul  ei,George Balaita,sa treaca in lumea celor drepti si voi scrie si de acum inainte.Este o carte extraordinara. O carte  pe care mi-as fi dorit nespus sa o fi scris eu…. Multumim George Balaita,multumim „Observator Cultural”……..

Dar Antipa, continuă Felicia, zău că ar trebui să ieși, poate nu mai ești atît de bolnav, trebuie să vezi, de la fereastră e un fleac totul, să vezi acolo, ochii ei cercetîndu‑l cu atenție, mîinile ei agățînd paltonul în cuier, atingînd din întîmplare gulerul hainei lui și nările apropiindu‑se, tot din întîmplare, mirosind aerul proaspăt și umed păstrat încă în blana animalului mort și apoi ochii ei care nu‑l mai văd pe Antipa și fața ei resemnată și îndărătnică și glasul ei repetînd cu disperare, gura apărîndu‑se cu un zîmbet, ar trebui să ieși, Antipa, te vei simți bine, ar trebui, înțelegi, îmbracă‑te și du‑te sau ieși numai în cămașă, ar trebui, și Antipa cum o priveș­te nemișcat, inexpresiv și, treptat, așa cum începi să vezi în întuneric după ce lumina s‑a stins brusc, fața ei schimbîndu‑se, un aer viclean și hotărît. Şi glasul, care răgușise și se stingea, acum este cald și odihnitor, cum pe frunza unei buruieni întunecate ar urca o insectă luminoasă. Poate vei ieși, Antipa! Merită! Dar pînă una‑alta scoate‑mi pardesiul din dulap, eu cobor, mai am de luat niște făină, ulei, sînt portocale, repede pînă nu s‑au terminat, am văzut și pește, dar mor de cald, nu mai pot lua paltonul ăsta, dacă și‑a lepădat baba cojoacele mai devreme, de ce l‑aș mai purta eu pe al meu! Şi cred că și pardesiul e prea mult, lasă‑mă să aleg eu ceva mai ușor. Mă grăbesc, mîine e Crăciunul, nu?!

Azi e Ajunul, spune Antipa.

Felicia trece pe lîngă el, intră în prima cameră. Antipa o aude vorbind cu cățelușa Eromanga. Cînd intră Antipa, femeia stă în dreptul ferestrei deschise. Cu labele din față pe umărul ei, atîrnînd într‑o parte, sprijinindu‑se cu picioarele din spate pe antebrațul îndoit al femeii, cățelușa Eromanga îi lingea lobul urechii. Tot așa: trup de pisică și cap de maimuță, ochii însă omenești: melancolici, resemnați, șireți. Dar, în felul cum atîrna, era numai maimuță.

Am văzut așa ceva la circ, spune Antipa.

Antipa, spune Felicia, vorbea ca și cum nu ar fi întrerupt șirul lung de cuvinte cu care ea intrase în casă, Antipa, uite, norii sînt albi, vîntul bun

în curînd o luăm din loc cu toate pînzele sus, spune Antipa

și uite, Antipa, plouă. Întinde mîna și ai să simți ploaia caldă

pînă mîine dă frunza, spune Antipa

și am uitat să‑ți spun, eu n‑am văzut, dar zicea o bătrînă că în Pasaj o femeie vinde niște flori albe de o formă neobișnuită

a și dat, vezi, spune Antipa

ham ham ham, spune Eromanga.

*

Antipa se așază în fotoliul Baroni. Ascultă, Felicia, spune el, nu înțelegi? Ce vezi tu este de fapt forma mișcătoare și imprevizibilă a unui poem. Nici cald nici frig nici umed nici dezghețat. Numai farmecul unui poem. De ce am vorbi altfel în dodii? Nu încape îndoială, este vorba despre influența ocultă a lungii nopți magnetice: solstițiul!! O irizare, o blîndă confuzie, o stare a sufletului, un moment de grație. Nu‑ți fă griji. Trece! Ceva ușor ca o glumă…

Antipa! Felicia privindu‑l cu mirare și prudență femeiască. Eromanga sare din brațele ei și se ascunde sub pat. Antipa, ce aud, oare nu cumva, nu cumva și tu scrii poezii? De ce și eu, oare cine mai scrie? Dar oare le scrii într‑adevăr? Nu, spune Antipa, cum îți închipui?! Şi tot el ridicîndu‑se din fotoliu și pernele mari, elastice, acoperite cu piele păstrînd o clipă locul, forma adîncă a trupului său și apoi crescînd încet, umflîndu‑se, un aluat sau apa sau pînza unei corăbii: Felicia, fă cîțiva pași, oare, Felicia, n‑am văzut pînă acum cît de bine îți vine rochia asta de lînă?

Antipa, spune Felicia, se apropie de el, îl cuprinde cu brațele. Antipa, ești un ipocrit, știi cît de mult îmi place să‑mi spui fleacurile astea și mi le spui! Bine, bine, este așa, un poem, o influență ocultă, numai așa, dar, Antipa, poți să mă mîngîi?

Acum, un bărbat grav, tandru pe care emoția îl întunecă, brațele slabe caută sprijin și ocrotire. Spiritul lui batjocoritor se apără. Sufletul lui omenesc caută căldura lucrurilor mărunte. Bărbatul și femeia fac acum un cuplu străvechi. El o poartă pe umeri, ochii lui sînt orbi și senini, privesc lumea fără curiozitate și speran­ță, dar picioarele sînt zdravene, țin la drum lung. Ochii femeii purtate în cîrcă sînt vii, pătrunzători, neliniștiți, veșnic la pîndă, ei descoperă, cercetează, aleg. Picioarele ei sînt moi, măduva oaselor lungi este uscată, oasele rotunde sînt reci. Cuplul își caută un loc într‑o încăpere care se lărgește peste măsură și cuprinde lumea. Dar sub pat cățelușa Eromanga scheaună și zgîrie parchetul cu labele…

Antipa rîde și Felicia la fel. Am o groază de treburi, spune ea, și în loc de asta… El își aprinde o țigară. Apa mai curge pe geamuri, dar pe alocuri sticla începe să se usuce, fiindcă dincolo de norii scămoși (ploaia va înceta curînd, sînt semne) soarele arde cu o putere nouă. Ceasul din turnul catedralei Sfinții Împărați bate de unsprezece ori. 21 decembrie. Astăzi, în casa lor se plămădește și se coace aluatul, se bagă la cuptor friptura și se fierb sarmalele. Dimineața, în întuneric, o femeie mare, cu fața lată și brațe uriașe pătrunde în bucătărie fără ca oamenii care dorm să o simtă. Ochii ei sînt blînzi și încrezători, ca ai acelor mamifere rumegătoare greoaie și ascultătoare, nedespărțite de om. S‑ar spune că nici un șoarece nu ar mai avea loc în încăperea strîmtă după pătrunderea acestei femei, dar ea se mișcă ușor și, așa mare, se strecoară cu ușurință, lunecă, dacă ar exista un horn, ai spune că pe acolo a intrat. Ea pregătește totul în bucătărie, ca un duh bun al acelei încăperi. Numai focul mai trebuie aprins. Cu mult înainte ca Felicia să se fi trezit din somn, femeia pleacă așa cum venise, nevăzută, neauzită, pentru a se întoarce în alte dimineți, poate aducînd o veste. Cît te costă femeia asta? este întrebată uneori Felicia. Mai nimic! răspunde ea.

Felicia intră în bucătărie.

 Fragment din volumul Opere I. Lumea în două zile de George Bălăiță, Editura Polirom, 2009, prefață de Eugen Negrici, cronologie de Marilena Donea 

sursa:www.observatorcultural.ro

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s