Si pasarile calatoare se intorc la cuibul lor? Un text exceptional semnat Nora Iuga


Nora Iuga este unul dintre cei mai  deosebiti oameni de cultura care traiesc  alaturi de noi in Romania. Poeta,romanciera deosebita, de o vitalitate exceptionala la anii Domniei Sale,conectata  la amanunt la tot ceea ce misca intre Carpati,Nora Iuga imi pare mai contemporana decat miile de tineri de azi (ma refer la varsta biologica) prea alienati  cu  globalizarea si „politicacorecta”  ca sa mai invete si alt mod de a trai……

 Nora Iuga:

„Trecut-au ani ca norii lungi pe șesuri…“, versurile învățate la școală se-ntorc acasă ca niște cîini credincioși care își simt locul și drumul în mușchii și sîngele lor. Locul și drumul nu sînt antagonice, cum s-ar putea crede la prima vedere, ele stabilesc startul, traseul de alergare și finish-ul sau linia de sosire, chiar dacă aceasta din urmă poate fi cu plus sau cu minus. Iertați-mă, constat că, odată cu vîrsta, cresc și frazele. Am devenit gongorică – de fapt, voiam doar să spun că în călătoriile cu trenul, cînd unul de-ai noștri se află pe culoar alături de un străin care ne vizitează pentru prima dată țara, discuția se leagă invariabil la fel. Străinul spune: „Ein wunderschönes Land“ („Ce țară superbă“) și românul răspunde: „Păcat că n-avem nemți“. Și iată, am ajuns, în sfîrșit, la startul propriu-zis al acestui text despre credință, recunoștință și dragoste über alles, virtuți astăzi expirate, fiindcă e mult mai cool să-ți placă „urîtul“ și „răul“ într-o lume în care teatrele terorii prezintă zilnic același spectacol fără „relache“.

Toată vorbăria asta excesivă și fără noimă m-a apucat noaptea, la 1, pe un peron complet accidentat la Caransebeș în gară, stînd de vorbă cu domnul Carol König, solul Ministerului Culturii care asigură „creșterea limbii germane și a patriei simțire“ în mica enclavă reșițeană. Trenul de la Timișoara are întîrziere o oră și la Caransebeș „e frig și burează“. Toată polologhia asta nu vrea să se lege, de nici un fel, ca maioneza pentru salata de boeuf în ajunul Paștelui. Chiar, vorba lui Bacovia, în mai puțin de-o săptămînă e Paștele. Ieri au fost Floriile. Din nou, sorții au făcut ca sărbătorile legate de Paște să le petrec cu „Lordul“ (scriitorul Joachim Wittstock). Acum vreo 15 ani, Învierea la Iași și iată, acum, Floriile la Reșița. N-am știut niciodată că orașul ăsta, în viziunea mea eminamente siderurgic, înainte de „răsturnare“, unde luam interviuri inginerilor șvabi și scriam articole despre activitatea brigăzilor artistice ale minorității germane din vremea comunismului pentru revista Volk und Kultur, o să mă marcheze emoțional pe viață. Eu îi întrebam pe șvabi despre Orchestra de fanfară și despre echipa de dansuri populare, și ei îmi povesteau cum îl împușcase milițianul pe consăteanul lor, Otto Schossal, cînd se întorcea cu carul plin de cucuruz de pe tarlaua proprie. Îmi venea să vărs, mi se făcea silă de mine, dar trebuia să scriu despre fanfară, că pensia de boală a bărbatului meu, poetul George Almosnino, era de 700 de lei și băiatul nostru, Tiberiu, nu ajunsese încă prim-balerin la Opera Română…

 

 

Tot textul aici:http://dilemaveche.ro/sectiune/la-zi-in-cultura/articol/i-have-a-dream-1

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s