Duminica,aproape sfarsit de octombrie.La „Valea Mare” pe burnitza. „Valea Mare” este un spatiu romanesc altfel,o alta Românie.
Pentru ca „Valea Mare” nu este un spatiu „vatamat”!A aparut,crescut și a rămas in forma de azi,peste „mode” si „modele”.Și tu cred ca ști foarte bine asta.Ai simtit-o de atâtea ori.
Este a doua oara când ajung acolo,în ultima vreme doar eu și cu cineva in gand.Suprins de asfaltarea a 80% din drum.Surprins ca de la acest drum pana la spațiul asezamantului(după ce treci pe sub o poarta din lemn care delimitează teritoriul) panglica de drum este asfaltata.Mai sunt câteva sute metri și se va putea merge din Întorsura pana la Valea Mare pe o sosea civilizata.Astea sunt „noutățile”.
Altfel Valea Mare rămâne acelasi loc singuratic unde ești departe de lume, si mai aproape de cel care esti.Un spatiu pe care nu l-am regasit nici unde,un spatiu care PRIMESTE, care OFERA!
Unde nu exista garduri si obisnuitele „cazemate” ale unor astfel de lăcașuri,unde nu te întreabă nimeni nimic;cei câțiva călugări stau ascunsi prin chilii sau lucrează în gospodaria locului.
Am ajuns la terminarea slujbei de duminica.Am așteptat câteva minute și parcarea s-a golit de parca nu ar fi fost nici urma de mașini.In alte zile rar vezi oameni sau masini.Cand am întrat în biserica mai erau câțiva un grup care venise cu microbuzul de undeva din sud,numiții sudiști.Fiecare din „gospodinele”lataretze din grup au cumparat cate un brat de lumânări de parca erau lemne „sparte”,gata sa le arunci în soba de teracota și s-au îmbulzit sa le aprinda în locurile amenajate distinct pentru cei vii și cei morți in chioșcurile din tabla aflate între biserica și impozanta clădire a camerelor pentru oaspeți,salii de mese,etc.
Am reușit sa rămân câteva minute bune în biserica pe care o știu pe dinafara și pe care o descopăr mereu.Incarcata de picturi viu colorate, cu candelabre care atârnau parca în dezordine studiata si din tasnea o lumina orbitoare,de vis.
Am stat pe o banca pe locul știut,apoi am schimbat cu alt loc stiut.
Linistea și acustica deosebita a salii era sparte de un firicel de cântec spus în surdina,o voce baritonala aproape și o voce curata de prea proaspat adolescent.Cantecul, sigur bisericesc un tropar,se insuruba în aerul locasului,se izbea de pereți și icoane și se întorcea.Parea ca tot aerul si spatiul era cotropit de acel cântec,o litanie însănătoșire de un calugar acompaniat de vocea calda și tremuranda a copilului.Parea o lectie de cantat.
Atunci toate au părut ca se opresc în loc, ca nu exista nimic mai potrivit decât acest spatiu unde m-am simțit cel ce sunt.Cu toate,cu toți cei pe care ii simt aproape și care au parte în inima și gândul meu.Cateva secunde in care miracolul era cu noi și printre noi,asistat de ochii tai fără sfârșit……
Ioanavram's Blog 