De ce iubesc cu disperare Romania(II).Un text emotionant semnat de Tudor Cicu

Nu-l cunosc personal pe Tudor Cicu.I-am citit textele pe blogul scriitorului Liviu Ioan Stoiciu(acolo unde l-am descoperit). Are  ochi,minte  si mana de prozator( nu stiu daca pe spatii mari sau mici)  alaturi de   o neobisnuita capacitate de analiza si sinteza   critica. A aparut recent   sub semnatura lui Tudor Cicu  cartea „Liviu Ioan Stoiciu-poezia si subteranele ei”  dedicata analizei  poeziei celui ce a debutat fulminant  acum peste treizeci de ani cu volumul „La fanion”.N-am citit  cartea lui Tudor Cicu(difuzarea  schioapa a cartilor prin tara…)  preiau semnalele care sunt  deocamdata favorabile….

Pornind de la  afirmatia din titlul textului meu  l-am provocat pe Tudor Cicu cu  intrebarea:de ce iubiti cu disperare Romania? Raspunsul este emotionant si remarcabil. El vine  firesc si natural  fata cu cei   ce practica stramb  de o vreme incoace  …lepadarea de Romania….

 Tudor Cicu:De ce iubesc cu disperare (simbolul, a ceea ce eu numesc patria) România?

Răspunsul stă în întrebările, ce pot încheia cele trei momente din viaţa mea.Un pumn de vise ma tine strans de pamantul acesta romanesc de nu pot iubi o alta patrie.

1.Ce lacrima,poti s-0 dai altui pamant strain?

Când după mulţi ani m-am întors la casa părintească să-i văd pe ai mei, l-am găsit pe tata sub vişinul din faţa casei pe o saltea de paie ce acoperea un pat de fier cu arcurile lăsate. În acel an se dăduseră pământurile înapoi proprietarilor şi l-am întrebat ce o să facă de-acum cu pământul lui. S-a desprins de marginea patului şi i-a zis să-l urmez la marginea satului, pe ogorul lui. Ajunşi în faţa unei brazde, s-a aplecat şi a fremătat în palme pământul răsturnat proaspăt de lama plugului. „când eram în război şi intram în cutare sat, undeva, luam pământ în palme, îl pipăiam îndelung, apoi îi dam drumul în ţărână. Nu-i de-al nostru, spuneam”. „Ei şi?… l-am întrebat, văzând că iarăşi tace. Şi acesta cum e?” „Nu mai ştiu acum. Dar după terminarea războiului, tocmai din Tatra ne-am întors fiecare pe la casele lor, fără odihnă, fără somn, am tot mers pe jos, ca să ne vedem pe pământurile noastre. Primul lucru la intrarea în sat a fost să vin tot în locul acesta şi să-mi sărut pământul”. După care a tăcut, cu ochii însă ţintă la un stol de vrăbii ce huruiau într-un pâlc de scaieţi, după care a ridicat ochii spre cer, să-mi ascundă o lacrimă venită târziu. „Pentru oamenii cărora pământul nu le mai oferă nimic, s-a inventat cerul”, spunea H.Heine lămurindu-mi taina acelei lacrimi.
2. Unde în altă patrie, mi-aş putea plânge la fel, prima dragoste?

Era iarnă şi mă bucuram de vacanţă. Iarnă era şi în sufletul bunicului care venise cu căruţa să mă ia de la gară. Pleoapele lui dădeau troianul unor amintiri de o parte. Boii din vorbele lui arau cerul de plumb. Nu mai zic cum ningea iarna aceea în gară. Era iarnă. Ce-mi păsa mie! Iubeam o fată. Şi-n sat ea mă aştepta de Crăciun. Paznicul ceferist se foia pe afară… pe lângă cai, stând de vorbă cu bunicul. Se schimbau vorbe despre războiul ce tocmai trecuse, cu ale istoriei faţete mult tulburate şi grele. „Am servit patria, spunea mustăciosul ceferist – şi mi-l arăta pe bunicul din sprâncene: am servit patria împreună”. Ce-mi păsa mie de cei doi camarazi de război; gândul, cât un geamantan cu vise, îmi era către casă. Iubeam o fată. Şi ea, cred, mă iubea. „Să nu-mi vorbiţi voi despre patrie!, l-am auzit pe bunicul. Mie nu-mi aruncaţi vorbele voastre prea fandosite, mie, cel care-şi îmbrăca izmana încă udă pe front. Am văzut semănăturile, holdele cosite, pline cu trupuri, ciorchine de morţi, flăcăi de la ţară împinşi din tranşee cu vorba blândă şi cu amăgirea unui ogor”… „Hai bunicule, hai bunicule… îl tot îndemnam. Să mergem odată”. „Da ce mă, au dat turcii? Ori te frig tălpile după aia de la casa din vâlcea?” „Ei şi?”, am zis destul de timid. „Păi, nu mai locuieşte nimeni acolo!” – mi-a zis bunicul izbind cu biciuşca-n uluca de la căruţă. Au plecat de pe la noi. S-a dus cu mumăsa după un român, nuştiu pe unde”… Atunci în gara pustie, cu trenuri îngheţate, vânzolind pe afară fulgi mari, am blestemat acel război. Şi acea gară. Dar m-am întors mereu şi mereu acolo, să-mi plâng prima iubire.

3.Pe ce alte meleaguri mi-aş mai iubi visele mele?

Câmpia română în amurgul toamnei e plină de poezie. Lanurile cu porumbul încă necules, perdelele înalte de mătură cu fructele arămii aplecate spre pământ ca o ploaie de artificii ascunzând privirii lacome tarlaua cu dovlecii mari şi albicioşi, şi soarele ridicat fercheş deasupra, toate astea dau încredere omului de la câmpie că iarna năpraznică va fi şi ea trecută cu mai puţine griji şi fac să i se strecoare în suflet nădejdea primăverii care o să vină. Într-o astfel de toamnă, m-am aflat odată cu tata în câmp, la mare depărtare de sat. Eram un copil şters şi plăpând şi ca să-mi zbicească vântul câmpiei gălbejeala din obraji, tata mă lua cu el să păzim oile pe mirişte. S-a întâmplat într-o bună zi că măgăreaţa noastră de acasă, ce însoţea turma de oi, acolo în plin câmp, a adus pe lume un mânz de toată frumuseţea. Tata îşi pusese mâinile în cap, pentru că, mânzul care nu se putea ridica pe picioare, nu avea putere nicidecum să însoţească turma. Să-l lase în câmp nu era chip, fiindcă nu s-ar fi mişcat măgăreaţa din acel loc. Ori turma învăţată să meargă în urma măgarului nu s-ar fi deplasat din acel loc nici urnită cu boii. Umbra tatei, care îi da târcoale mânzului prăbuşit pe mirişte, ochii lui, scăpărau. Măgăreaţa bătrână avea ochii apoşi, parcă de lacrimi de bucurie şi nu prididea să-şi spele cu limba, mânzul firav, şi să-l împingă cu botul, îndemnându-l să se ridice în picioare. Tata îşi aprinsese o ţigare şi arunca fumul cu obidă înspre pământ. Îl auzeam:
– Greu taică, tare greu!…
În plin câmp nu se putea rămâne fără apă, fără stână, şi strunga unde trebuiau mulse oile. Şi atunci tata a spus ceva, ce-mi păru a nu fi auzit bine, dar care mă sperie de-a binelea. Luase hotărârea să taie mânzul, să-l îngroape acolo în câmp, că, zicea el, rămasă fără puiul ei, măgăreaţa trebuia să se urnească din acel loc şi să tragă astfel turma după ea. Am început să plâng pe lângă tata. Cum să taie mânzul?
– Nu tată, am ţipat, să nu faci asta!…
– Dar cum trebuie făcut? m-a săgetat el, ca un fulger căzut din seninul cerului.
– Ce tot vorbeşti? am sărit eu aprins. Ce tot vorbeşti?
– Păi … ziceam şi eu aşa. Vântura în mână briceagul, neştiind însă de unde să înceapă.
Şi, atunci, m-am hotărât eu. Viaţa mânzului deja se identificase cu viaţa mea. Tata îmi urcase mânzul în spinare, în timp ce mânzul nu mai contenea cu zvâcnitul din picioare, iar eu cu dojana. Greutatea mânzului din spinare începuse de la o vreme să mă cocoşeze înspre pământ, picioarele mi se împleticeau, împunsăturile şi zvâcnirile mânzului tindeau să mă arunce cu faţa, în ţărâna drumului. Plângeam, mestecând ţărâna printre dinţi, şi imploram măgăreaţa să-mi dea pace, fiindcă tot ce făceam era numai şi numai pentru a-i salva puiul. Puterile însă mă părăseau încetul cu încetul şi, într-un timp nu mai plângeam de durere, cât de ciudă. „Ce naiba o fi fost în capul tău măi băiete? Credeai că ai să pleci cu găleata doar până colo la fântână?” Seara târziu – mi-au zis ai mei, la mult timp după această întâmplare – ajunsesem şi eu cu mânzul acasă, târându-mă, ca furnica îndărătnică, cu povara în spinare. Am zăcut atunci la pat, bolnav, câteva săptămâni. Se părea că nimic nu-mi mai putea fi de folos pentru însănătoşirea mea, oricât se străduiau ai mei, şi se frământau cu folos la căpătâiul meu. Şi, în toată această vreme, cât am stat ţintuit la pat, m-am trezit lucid numai de câteva ori – spunea mama mai târziu – dar şi atunci, pentru a povesti celor din preajmă, tatei şi mamei, fraţilor şi surorilor, numai vise, care de care mai aiurite şi halucinante. Dacă voiau basme, atunci n-aveau decât să le caute în altă parte, gândeam, eu văzusem tot ceea ce spuneam, şi mama mă asculta fericită. Ea credea. În rest – povestea mai târziu mama – aiuram, aiuram, aiuram… Asta, până într-o bună zi când o „perie” călduţă şi umedă, îmi trecu peste mâini şi peste faţă. Am deschis ochii limpeziţi şi vii, cred pentru prima dată de la căderea mea la pat în acea „boală afurisită”, cum îi zicea mama, şi am zărit la căpătâiul meu mânzul pe care îl cărasem din câmp în spinare, şi care pesemne găsise uşile deschise, ori le deschisese cu botul lui micuţ, şi intrase până la mine în odaie. Am deschis ochii şi l-am luat de după gât iar el începu să necheze uşor. Mama a înţeles, a îngenunchiat dinaintea minunii rugându-se din suflet pentru viaţa care începuse să pâlpâie în ochii acum înlăcrimaţi ai copilului ce eram. Şi sufletul mamei începuse să lumineze dintr-o dată, ca o flacără aprinsă de cineva, într-un sfeşnic de aur. Acolo e şi azi sufletul meu, lîngă mama, mânzul meu mereu prezent ăn vise. Pe ce alte meleaguri mi-aş mai iubi visele mele?